Sweet Manias

Încă din clipa în care am dat 32,90 lei pe “Soni” am ştiut că e posibil să îmi pară rău după banii ăştia. Bani care nu-s deloc puţini, ţinând cont că vorbim de un volum de 250 de pagini, extra-light, cam la fel de light ca şi o Cola răsuflată, deci bun de lectură de după-masă, dar cam atât. O spun de la început: Soni m-a dezamăgit. De ce? Fiindcă nu vorbim de un blog, ci de o carte (chiar dacă aceasta are, la rândul ei, blog), iar greşelile sunt atât de multe, literalmente vorbind, încât ai crede că autorul, în persoana lui Andrei Ruse, a fost un susţinător aprig al reformei Academice din România, când mai toate tâmpeniile au intrat în vigoare. Nicio problemă, au fost şi care s-au bucurat.

Chiar dacă greşelile ar fi făcute intenţionat, voit, şi totuşi atât de ostentativ, tot nu ar avea nicio scuză, pentru că tocmai respectivele erori micro-majore (depinde din ce unghi priveşti şi ce îţi place) o transformă pe “Soni” într-o carte slăbuţă, când ideea era totuşi cât de cât admirabilă.

Pagina 20 ne introduce în Universul creator, limitat, ce-i drept, aici fiind inserată (voit, cum să nu!) prima greşeală (“dacă ai ştii tot ce ştii acum”). Frumos, zău! Mergem mai departe: pagina 30 (“de unde naibii să ştiu?” – greşeală a la Bucureşti, pardon s-avem), pagina 43 (“ce ai face dacă ai ştii data când vei muri?), pagina 57 (în subsol: “m-am uitat l-a Dumnezeu”), pagina 61(“de exexmplu” – puţină atenţie n-ar strica, măcar din partea corectorului), pagina 67 (“promt” – se spune prompt, cel puţin aşa era ultima dată în DEX, also known as Dicţionarul Explicativ al Limbii Române), pagina 122 (“să aibe” – Bucureştiul ăsta, pff…), pagina 149 (“anfetamină” – corect e amfetamină, în pofida încercărilor anevoioase de naturalizare a limbajului), şi aşa mai departe. Sinceră să fiu, la un moment dat, m-am şi săturat să mai subliniez greşelile, erau pur şi simplu mult prea multe. Foarte multe, cel puţin pentru un autor care se respectă.

Mi-a plăcut coperta cărţii, dar sunt curioasă dacă fetei cu pricina i-a plăcut subiectul cărţii. Nu de alta, dar fata există, după cum ne este şi prezentată pe blog, pare-mi-se, şi probabil că e mândră de realizare. Are şi de ce, doar ea nu are nicio vină pentru limbajul oribil din carte sau pentru greşelile grosolane.  Mi-a mai plăcut şi ideea cărţii, pe care v-o las s-o descoperiţi singuri. Finalul mi s-a părut mult prea sec şi – surprinzător sau nu – previzibil. Genul ăla de final care te face să te gândeşti la ce a vrut autorul.. Şi probabil a fost cam aşa: “ok, nu fac o carte cu happy-end, e mult prea uzitată chestia, aşa că bag ceva neaşteptat”…. doar că nu a fost aşa deloc. Un alt minus mare de tot îl reprezintă inspiraţia de final cu alură de “50 first dates”, filmul ăla pe care sigur l-ai văzut şi tu, la fel ca toaaată lumea. Poate că greşesc şi poate că se gândea la cu totul altceva, ba mai mult, poate avea ideea asta de dinainte ca acel film să existe. Nu contest, poate că aşa a şi fost, însă totuşi mie mi-e greu să cred…

32,90 lei -  preţ mare, conţinut instabil – asta dacă ar fi să spun totul foarte pe scurt…

Ruse spunea… “cu Black Job m-am grăbit”. Eu zic… “şi cu Soni tot.”

Şi cu “Soni” te-ai grăbit, la fel cum se grăbea şi ea să aibă parte de tot ce e mai frumos în ultima perioadă de viaţă.

Sau poate că şi tu ai avut parte de lucruri frumoase în răstimpul ăsta, cine ştie…

Nu-i nimic, e şi ăsta un început în lumea prozei.

Poate că al treilea volum [teatru? /:)] va fi cu adevărat reuşit.

Eşti tânăr, ai timp!