Sweet Manias

Mi-a plăcut mereu toamna, poate şi pentru că m-am născut într-o zi de octombrie. Cu toate astea, nostalgia care se consumă imediat de cum se termină vacanţa, mă oprea mereu să mă bucur cum se cuvine de sosirea toamnei.

Şi anul ăsta mă împiedică anumite circumstanţe să respir aşa cum trebuie şi să mă bucur de ce urmează. Câteodată am sentimentul că sufăr de vreo boală ciudată, poate încă nedescoperită, poate că de-aia uneori am insomnii, poate de aia nu adorm decât pe la 2-3, târziu, în noapte… Şi tot poate boala mă împinge spre un puternic negativism, concept care împrăştie în jurul meu tot ce e mai necruţător, chiar şi numai la nivelul imaginaţiei mele mult prea bogate.

Citeam zilele trecute (între timp am terminat) “Scrisoare de dragoste”, de Mihail Drumeş. Îl ştiţi sigur pe autor, a scris şi celebrul volum “Elevul Dima dintr-a 7-a”. În fine, o carte superbă, scrisă atât de frumos, încât ai spune că ieri a fost editată. Ideea e că e una dintre puţinele cărţi care rezistă timpului şi rămâne intactă, valoarea totuşi fiindu-i crescândă, fiindcă vorbeşte despre dragoste, în forma ei cea mai pură. Dragoste adolescentină, dragoste interesată, dragoste la prima vedere, dragoste măsluită, dragoste dezamăgitoare, aşadar despre dragoste – în ansamblul ei. Dragostea e un sentiment etern, fiindcă am observat că deşi personajele sau vremurile se pot schimba, coordonatele ei rămân mereu aceleaşi. Greu de urmărit, greu de desluşit sau de notat pe hârtii, însă uşor de simţit şi detectat. De către orice suflet. Ca şi în viaţă, finalul cărţii nu e tocmai un “happy-end”, ba mai degrabă e o doză ucigătoare de realism. Se încheie prin moartea unuia dintre personajele principale. Şi totuşi rămâne o fascinantă poveste de amor, fiindcă şi acea moarte dovedeşte ceva.

A venit toamna, cu bune şi cu rele. E bine s-o primeşti, dar trebuie să fii prudent, să nu-i permiţi să se aşterne şi în sufletul tău. Acolo trebuie o perpetuă primăvară. Obositoare, însă atât de necesară…

sursa