Despre prietenie

Am auzit în ultima vreme foarte mulţi oameni care spuneau că îşi doresc enorm să-şi facă prieteni. Oamenii ăştia erau adulţi, 18+ în orice caz, aşadar puteai avea aşteptări mai înalte de la ei. De ce spun asta?
Mi se pare aberant să spui că ai vrea să îţi faci prieteni, în condiţiile în care îţi trebuie o “verbalizare” pentru a reuşi. Prietenii devin prieteni, prietenii nu-i faci, nu-i creezi din nimic, ca şi cum ai crea un vas superb dintr-o bucată de lut colţuroasă. Ăsta e şi motivul pentru care atunci când ai un prieten adevărat, ţii de el, nu-ţi baţi joc de el şi nu te comporţi cu el ca şi cu cel mai aprig duşman al tău. Nu se face, nu merge. Însă până una alta, asta avem, cu asta defilăm, fiindcă se întâmplă constant să-ţi împungi prietenii cu ace foarte ascuţite, iar până la urmă, să-i pierzi.
Fluiditatea şi frumuseţea unei relaţii de prietenie vine din asta, din conştientizarea importanţei sale şi a unicităţii sale totodată. Repet, prietenii nu ţi-i faci, prietenii sunt acolo. Cum era când n-au fost? Nici tu nu mai ştii, fiindcă habar nu ai când oamenii ăia s-au transformat în bucăţi din tine. Simplu, dar al naibii de complicat!

PS: verişorul meu drag care e în highschool-ul american îmi spunea zilele trecute că acolo e chiar o cutumă, aceea de a sta alături de “a bunch of people” pe care nu-i agreezi tare mult, dar cu care trebuie să vorbeşti zilnic despre nimicuri, altfel eşti considerat “a freak” – tot el a adăugat că nu vrea să respecte o normă socială doar ca să fie considerat “regular”, fiindcă nu vrea să aibă prieteni doar aşa, să se poată lăuda că aparţine unui grup numeros… mi s-a părut extrem de frumos şi de adevărat ce-a spus, mai ales că alţii (mult mai mari sau cel puţin cu câţiva ani mai mari) uită de multe ori lucrul ăsta

• Rezoluţia, dacă vreţi, nu trebuie să fie “vreau să îmi fac prieteni”, ci “vreau să fiu o persoană îndeajuns de bună încât să am prieteni” – eu aşa cred!

sursa imagine

Why am I like Christina Yang (from “Grey’s Anatomy” tv-show)

- we’re both brunettes (huh!)
- we both have a particularly crappy emotional behavior sometimes (not very often, at least)
- we hate people who don’t show us enough of themselves & who want too much of ourselves
- we like gossip, chit-chat, however you may call it – our best friends are those who know exactly when to come over for a little talk and when to stay away
- we can be very moody without any specific reason, but people who like us, love it (or they should!)
- we’re dreamy, because nothing can save us from the daily fighting, except dreaming & loving
- when we’re in love, we’re in love – a single, loving, special human being can love us back simultaneously
- when we have a fight/an argument, we expect apologies and then we’re just lovely, as before – as simple as that can be or as simple as it may sound
- we’re highly self-assertive, extremely ambitious, real fire-balls, I may say

(to be continued)

Despre moarte

M-am tot gândit la subiectul ăsta, am adunat argumente de tot felul, idei care de care mai interesante, toate pentru ca să ajung la o concluzie deosebit de simplă. Moartea nu are nimic înspăimântător. Concepţia majoritară asupra morţii este învăluită de o aură încărcată negativ, doar pentru că lumea se învârte în jurul noţiunii de înmormântare. Când moare cineva, prea puţini sunt aceia care stau să se gândească la cine a fost omul ăla, la ce a făcut sau ce avea să mai facă, dacă mai trăia un pic. Cei mai mulţi, în schimb, au grijă să fugă în stânga şi-n dreapta după colăcei şi colive proaspete, mai-mai ar putea arăta lumii grija lor pentru cel trecut în nefiinţă. În opinia mea, o viziune sănătoasă este cea pe care o au unele triburi de prin lume, membrii lor considerând moartea ca fiind trecerea firească spre o altă lume, un pas logic în evoluţia spiritului nostru, ba chiar o bucurie.

Este clar, nimeni nu poate fi sincer atunci când afirmă că o anumită moarte (de obicei, a cuiva drag) nu-i provoacă o tristeţe proporţională cu dragostea pe care i-a purtat-o acelui om – mai nou, doar spirit. Poate – în schimb – să fie sincer acela care spune că este trist, fiindcă îl doare separaţia fizică, imposibilitatea nouă în care se regăseşte, aceea de a nu-l mai putea strânge în braţe pe cel iubit, ori de a nu-i mai putea povesti ce-a făcut peste zi, banalităţi. De ce? Fiindcă ăsta e adevărul pur: ne doare limita care se aşterne între material şi spiritual, ne doare precaritatea existenţei noastre, dar nu o să ne doară niciodată moartea. Nici măcar concretizată în omagii, ori în acele fastuoase înmormântări.

Moartea nu doare, moartea nu se simte, moartea nu vine anunţată. Moartea loveşte rapid, fulgerător, profund, astfel încât durerea piere, rămânând mereu tristeţea cauzată de lipsa noastră de desăvârşire. Din perspectiva asta, moartea ascunde şi ceva blând. E severă şi ranchiunoasă, neiertătoare, dar măcar acţionează rapid. De cele mai multe ori.