De ce nu-mi doresc nimic cadou de Crăciun

Eu chiar nu știu dacă e prima dată, ori ultima, însă e clar că anul ăsta nu-mi doresc mare lucru de Crăciun. Asta ca să nu spun, cu sinceritate, că nu-mi doresc nimic, fiindcă și sănătatea ar trebui să însemne ceva, dacă nu chiar totul. Eu asta îmi doresc, de altfel, sănătate pentru mine, pentru cei dragi și – de ce nu – pentru toată lumea. A trecut vremea când îmi doream ceaiuri, lumânărele, pisici, cățeluși, foi colorate, parfumate, esențe tari, sticluțe mari, lucruri de genul ăsta, fiindcă le am pe toate și poate am prea multe. Nu spun, își au utilitatea lor, iar când simți un parfum deosebit pe șalul pe care-l porți conștiincios iarnă de iarnă, nu poți să nu zâmbești, zău!

Mă gândeam la ce mi-aș dori atunci când m-au întrebat mai mulți lucrul ăsta, inclusiv părinții mei care tot caută acel cadou ideal, an de an, neștiind că oricum ar putea să-mi dăruiască doar o ciocolată, că ar avea aceeași valoare, fiind din partea lor, oferită cu dragoste. Și m-am gândit, așadar, m-am tot gândit… Răspunsul e cel de mai sus, nu-mi doresc nimic, adică nimic material, fiindcă nu simt că aș avea nevoie de ceva. Ok, nu m-aș supăra dacă aș primi lucrurile amintite adineauri, ori altele, mai frumoase, mai strălucitoare sau mai scumpe, sunt sigură că le-aș folosi structurat, că aș găsi câte o utilitate în toate, însă nu pot spune că mi le doresc, nu ca altădată. Au existat clipe în care atât de mult mi-am dorit un lucru, încât, iertată-mi fie naivitatea, mă rugam (de-a dreptul) să le primesc, visam la ele, nu puteam să mă concentrez asupra altor probleme, și așa mai departe. Păi aia înseamnă să îți dorești ceva, nu? Să simți asta, nu doar să verbalizezi superficial așa-zisa dorință, spunându-le celor din jur că da, uite, îmi doresc aia și aia. De multe ori, important e să simți că îți dorești cu adevărat ceva, fără să o spui. Dacă ești norocos sau norocoasă, e posibil ca o persoană dragă să vadă în ochii tăi sclipirea aia fascinantă și atât de sinceră, care spune, fără cuvinte, că da – îți dorești lucrul înspre care privești… Și ce puțini sunt oamenii ăia, oamenii care să vadă în privirea ta un wish-list… Poate tocmai de aia, sau și de aia, eu nu-mi doresc anul ăsta nimic. sursă foto

A nins, deci a venit iarna :)

Ador iarna. Nu a fost aşa dintotdeauna, fiindcă nu-mi place să fiu răcită şi – pe de altă parte – urăsc fleoşcăiala (amestecul ăla deloc sublim de praf şi apă de pe jos, care încurcă pe toată lumea). De ce mi-am schimbat între timp părerea? Simplu, pentru că îmi place mirosul de mandarine (şi mănânc multe mandarine iarna, le asociez cu Moş Nicolae care avea grijă mereu să nu le uite când îmi aducea cadoul) şi ceaiul cald, cu multă lămâie şi cu iz de scorţişoară. Fiindcă îmi plac aromele speciale pe care Starbucks le promovează de Sărbători, gustul ăla de nucă şi de caramel, absolut inconfudabil.
De ce mi-am amintit tocmai azi de iarnă? Fiindcă deunăzi mergeam prin magazine şi mi se părea că prea repede se-aud colindele, că prea multe decoraţiuni sunt deja expuse şi prea multă agitaţie pur comercială a luat deja fiinţă. Păi şi nu e bine? Iarna e deja aici, astăzi a nins (!) pentru prima dată în acest an, iar renul meu care se lipeşte cuminte pe geamul de la balcon… ei, bine, renul meu aşteaptă să-şi ocupe iarăşi locul, fiindcă şi lui îi place mult iarna. Şi am o mică bănuială cum că i-ar surâde şi colindele şi cafeaua de la Starbucks, poate aflu în acest sezon minunat.
Snowy mood, starting from… now

Când aveam 16, 18 sau 20 de ani

Citeam aici, în DOR, despre ce credea sau făcea lumea când avea 16 ani. Răspunsuri diverse, unele clişeice, altele inteligente peste măsură, iar altele seci. Mă întreb dacă ne schimbăm tare mult pe măsură ce trece timpul, sau e doar o presiune colectivă exercitată asupra noastră, care încearcă să ne determine să gândim altfel, să ne dorim alte lucruri? (când noi – de fapt – suntem la fel).  Spunea unul dintre cei care-au răspuns că la 16 ani credea că este timp. Ce răspuns! Da, la 16 ani, credeam şi eu că este timp. La 18 am început să-mi dau seama că este timp, dar nu destul, iar acum, la 20 şi ceva, mă întreb: unde oare e timpul?

Borderline

Da, întâmplător sau nu, borderline e şi titlul unei melodii, însă e şi un cuvânt care vorbeşte despre limite. Limite pe care le putem (sau nu) depăşi. Îmi amintesc când eram tot eu, susţinând sus şi tare că distanţele se pot sinucide şi că merită să ne bazăm pe asta, fiindcă e păcat să fie altfel, să credem că nişte kilometri ne-ar putea sta în cale. O altă amintire care mă bântuie e o imagine de-a mea, o imagine pe care eu o promovam atunci când spuneam că poţi păcăli nişte gânduri, că trebuie doar să vrei. Nu e surprinzător că încă mai cred în asemenea lucruri, dar mă întreb dacă sunt singura. Atât…

sursă foto

Despre alegeri

Dintotdeauna mi-a fost greu să fac alegeri, fie că era vorba de o chestie simplă (“oare să aleg bluza asta roşie pentru azi, ori pe cea verde?), fie că era în joc ceva mai complicat (“drept sau psihologie?). Cred că dificultatea are de-a face şi cu faptul că mă regăsesc în zodia Balanţei, o zodie – se spune – echilibrată, însă despre care se uită adesea să se menţioneze că aduce şi nenumărate dificultăţi. În primul rând, pe planul hotărârii. E greu să iei o decizie, fiindcă eşti destul de analitic şi raţional, găseşti şi argumente pro, dar şi contra (culmea, mereu în proporţie egală!) , astfel încât nu ştii ce ar fi mai bine să alegi. În al doilea rând, pe planul elaborării perspectivelor de viitor. Ei bine, ştiu că ele decurg din deciziile graduale pe care le luăm de-a lungul vieţii, însă e puţin mai mult în spate. Dacă stau să mă gândesc, mereu îmi rectific planurile de viitor şi le supra-analizez, astfel încât uneori nici măcar eu nu ştiu încotro mă îndrept (chiar şi-aşa, mărturisesc că am şi momente de luciditate, deci mă mai regăsesc din când în când!). Ar mai fi multe de spus despre zodia mea, dar eu nu cred în zodii. Ceea ce descriu se leagă de ceea ce simt şi de problemele cu care mă întâlnesc eu. Totuşi, sunt sigură că toţi avem şi unele defecte predestinate, cu care suntem meniţi să ne luptăm întreaga noastră viaţă. Înclin să cred că sunt de natură pozitivă, fiindcă ne şi îmbogăţesc şi ne ajută să ne descoperim pe noi înşine mai bine, nu-i aşa? Sunt în zodia Balanţei, dar chiar şi altfel de-ar fi fost, probabil tot Balanţă m-aş fi numit, din punct de vedere “decizional”.

Sigur, ştim că lucrurile rele nu vin niciodată în pachete mici. Aşa fiind, greutatea pe care o întâmpin când trebuie să fac o alegere, nu pleacă doar din direcţia semnului zodiacal nefericit, ci din mai multe surse. Printre ele, am reuşit să identific câteva (procesul de identificare nu s-a terminat, ţin să menţionez):

• dorinţa mea de a face cât mai multe lucruri pe care mi le doresc, uneori până la epuizare
• ambiţia de a mă număra printre cei care bifează (măcar periodic) nişte reuşite personale şi profesionale
• spiritul meu profund analitic şi abilitatea mea de a găsi argumente infinite pentru subiecte infinite
• încăpăţânarea de a nu acorda prioritate argumentelor mai solide, în unele situaţii

Sunt puţine, dar le-am găsit greu şi pe astea. Sau mi-a fost greu să le accept ca fiind raţiunile pentru care a lua o decizie e mai dificil decât însuşi procesul facerii, în ceea ce mă priveşte.

Fiindcă nu mai sunt la modă listele de dorinţe de început de an, îmi permit să adaug o dorinţă pe lista personală virtuală, dar nu pentru anul ăsta, ci pentru eternitate, de-a dreptul: să fiu capabilă să judec mai puţin şi să decid mai spontan. Altfel spus, să iau decizii fără să mă mai uit foarte mult pe ce se-aşează. Poate nu e cel mai fresh mod de a-mi schimba scriptul de gândire, dar cred că e sănătos. Mai meditez.

Antonescu vs. Geoană

Tocmai urmăresc o dezbatere între 2 candidaţi la funcţia de Preşedinte al României. Crin Antonescu şi Mircea Geoană. PNL şi PSD. Sunt absolut dezamăgită de prestaţia amândurora. Pe Antonescu îl ajută mult figura carismatică şi atitudinea liberală (fireşte!), însă îl trage cu totul în jos aroganţa cu care oferă răspunsuri şi aciditatea cu care insistă să-l expedieze pe Geoană. Totuşi suntem maturi, nu? Sau ei doi aşa pretind. Nu-s nişte puştani de liceu care se ceartă pe tema de-acasă, Doamne. Crin Antonescu va avea mult de pierdut la capitolul imagine, după emisiunea de azi. Nu aş fi crezut că îşi pierde cumpătul atât de uşor. Şi niciodată nu m-aş fi gândit că sare aşa repede cu atacul la persoană. Urât, urât de tot.

Nici Geoană nu e foarte stabil ideatic. Când a fost întrebat de ce el ar fi ok ca Preşedinte.. şi-a început răspunsul aşa: “cred cu tărie (“cu tărie” – tic verbal de-al lui, urât) că trebuie să avem tărie” – grooooaznic de lipsit de armonie. Replici mult prea lungi cu conţinut prea puţin. De fapt, din 3 replici spuse, 1 era şi semnificativă…

Oprescu oricum nu-mi place, de restul mai vedem…

Eu cu cine votez?

Update: Basescu spunea in 2004 ca a citit ultima data “Levantul”, iar la dezbaterea recenta de la Cluj, moderata de Mihnea Maruta, a zis ca ultima carte citita e tot “Levantul” / acestea fiind spuse, ma intreb daca Basescu a citit ultima data o carte in 2004 (?) / in orice caz, poate-i place enorm si o reciteste, hai sa nu fim rai! / un lucru bun reiese din toata povestea: Mihnea Maruta nu mintea, iar intrebarile chiar nu au fost stiute dinainte… nu de alta, dar din toata adunarea aia din jurul lui Base, bai tata, macar unul poate citise mai recent o alta carte, SPER! // de urmarit, oricum

Intrebarea ramane: eu cu cine votez?

Veste

Am aflat că între dragoste şi ură există o barieră: iertarea.

A venit, a venit toamna…

Mi-a plăcut mereu toamna, poate şi pentru că m-am născut într-o zi de octombrie. Cu toate astea, nostalgia care se consumă imediat de cum se termină vacanţa, mă oprea mereu să mă bucur cum se cuvine de sosirea toamnei.

Şi anul ăsta mă împiedică anumite circumstanţe să respir aşa cum trebuie şi să mă bucur de ce urmează. Câteodată am sentimentul că sufăr de vreo boală ciudată, poate încă nedescoperită, poate că de-aia uneori am insomnii, poate de aia nu adorm decât pe la 2-3, târziu, în noapte… Şi tot poate boala mă împinge spre un puternic negativism, concept care împrăştie în jurul meu tot ce e mai necruţător, chiar şi numai la nivelul imaginaţiei mele mult prea bogate.

Citeam zilele trecute (între timp am terminat) “Scrisoare de dragoste”, de Mihail Drumeş. Îl ştiţi sigur pe autor, a scris şi celebrul volum “Elevul Dima dintr-a 7-a”. În fine, o carte superbă, scrisă atât de frumos, încât ai spune că ieri a fost editată. Ideea e că e una dintre puţinele cărţi care rezistă timpului şi rămâne intactă, valoarea totuşi fiindu-i crescândă, fiindcă vorbeşte despre dragoste, în forma ei cea mai pură. Dragoste adolescentină, dragoste interesată, dragoste la prima vedere, dragoste măsluită, dragoste dezamăgitoare, aşadar despre dragoste – în ansamblul ei. Dragostea e un sentiment etern, fiindcă am observat că deşi personajele sau vremurile se pot schimba, coordonatele ei rămân mereu aceleaşi. Greu de urmărit, greu de desluşit sau de notat pe hârtii, însă uşor de simţit şi detectat. De către orice suflet. Ca şi în viaţă, finalul cărţii nu e tocmai un “happy-end”, ba mai degrabă e o doză ucigătoare de realism. Se încheie prin moartea unuia dintre personajele principale. Şi totuşi rămâne o fascinantă poveste de amor, fiindcă şi acea moarte dovedeşte ceva.

A venit toamna, cu bune şi cu rele. E bine s-o primeşti, dar trebuie să fii prudent, să nu-i permiţi să se aşterne şi în sufletul tău. Acolo trebuie o perpetuă primăvară. Obositoare, însă atât de necesară…

sursa

Cât despre Kierkegaard, numai de bine…

Mi-a plăcut dintotdeauna să văd că există oameni optimişti, plini de viaţă şi de răspunsuri. Indiferent în ce situaţie s-ar afla, oricât de dramatică sau de chinuitoare, există unii indivizi cărora nu le prea pasă, din moment ce se consolează cu gânduri de clasă secundă, de genul celor care sună cam aşa: “păi, lasă… Dumnezeu e acolo sus, iar acolo sus totul va fi bine!” – Ok, poate că acolo sus totul va fi bine, dar cui îi pasă? Mie sigur nu. Deocamdată îmi pasă de cum e aici pentru noi toţi, iar mai încolo om vedea şi cum e pe-acolo, pe sus.

În acelaşi ton pseudo-optimist, Kierkegaard spunea aşa: “eu nu sunt totuşi Dumnezeu, sunt doar un individ, deci cui îi pasă de cât de idilic e văzut totul de sus? eu mă aflu aici, într-o lume finită şi sunt neliniştit, pradă disperării… şi ce dacă Universul merge mai departe [...] la urma urmei, ameninţă să treacă peste mine!”

E bine să mai şi taci!

Avem 2 urechi şi o singură gură pentru a asculta de două ori mai mult decât vorbim.

(proverb chinezesc)